Acum o să ziceți, ha, ce masochistă-i asta. Dar să vă explic. Se întâmplă să visezi un vis din-ăla unde ți se îndeplinesc toate dorințele sau măcar câteva, ești cu persoana iubită și totul e turquoise (respectiv culoarea preferată a fiecăruia ). Te gândești uau, ce mișto e, vai ce bine mă simt, parcă tot nu-mi vine să cred că se întâmplă. Și când să te bucuri mai tare, zbang. Sună ceasul sau se trezeste vreun vecin să dea găuri în pereți. Și evident, daca nu dormi cu dopuri în urechi, te trezești. Și se duce și visul pe apa Sâmbetei. Bineînțeles, îți dai seama că a fost doar un vis, îți smulgi un fir-două acolo și asta e. Acum nu știu câți dintre voi dacă se culcă la loc mai visează în continuare. Sau și mai și, după o seară pe alta. Să fie așa ca un serial.

Pe de cealaltă parte, mai sunt și vise, dar hai să le zicem coșmaruri, în care visezi că-ți moare familia, sau cineva drag, sau că trebuie să trăiești pe stradă că nu-știu ce s-a întâmplat, sau că te aleargă cineva și există toate șansele să te prindă. Plus alte exemple nasoale (să mori chiar tu, să cazi într-o prăpastie: caz în care sari ca ars și mai dai și un cap de perete dacă ai noroc și te cheama Andreea). Dar, partea super la aceste vise e că atunci când te trezești realizezi că a fost doar un coșmar. Și parcă îți crește inima când te gândești că familia e tot acolo, nu te-a părăsit nimeni și nici n-a apărut peste noapte o prăpastie sub patul tău. Și uite-așa prefer eu să visez urât. Ca să mă trezesc a doua zi și să mă bucur mai mult de ce am.

Later edit: 12.01.2010 M-am cam răzgândit dupa super-extra-coșmarul de aseara… Ideea rămâne valabilă oricum. Odată ce te trezești după un vis ORIBIL (Slava Doooooomnuluuuuui), te bucuri parcă mai mult de ce si pe cine ai langa tine. Eu una categoric da…

Dacă am chef de pălăvrăgeală, toată lumea e ocupată și nimeni nu se bagă cu mine-n vorbă pe mess (vorbesc de prieteni, că de “ce faci frumoaso, unde-nveti?” mi-e scârbă), însă dacă am teme de nu-mi văd capul, brusc li se face tuturor dor de mine.

Dacă stau să-mi fac o super-copiuță cu toate dotările, sigur n-o să pot s-o folosesc.

Mă așez confortabil în pat și descopăr că nu mi-am pus ceasul de la telefon (care cu siguranță nu e undeva la îndemână) să sune.

Când mă îmbrac în tricou se înnorează pe neașteptate, de altfel, când îmi iau pulover, după amiază iese soarele vesel și mă simt ca Baba Dochia (cea cu cojoacele). Na, de vină-i încălzirea globală.

Dacă mă gândesc de seara că a doua zi de dimineață vreau să mă trezesc devreme să fac nu stiu ce, dragul meu telefon îmi citește gândurile și face el ceva magie de nu sună…sau nu-l aud.

Bineînțeles, există și excepții. Ca de exemplu: Se întâmplă să am poftă de ciocolată și înainte să mă spăl pe dinți, doar că atunci e foarte probabil să nu am ciocolată în casă…

Să fim optimiști că totuși il va lovi si pe Murphy gripa porcină.

P.S.: Uitasem una dintre cele mai importante. Realizez că nu mai e hârtie igienică atunci când e puțin cam târziu…

De câte ori nu vi s-a întâmplat să aveţi un lapsus dinăla nasol, care să vă macine pe dinăuntru, din cauza căruia să nu puteţi să dormiţi noaptea şi în legătură cu care să nu vă poată lămuri nimeni, pentru că doar voi ştiţi ce e în mintea voastră? Ei bine, eu de ceva timp mă gândesc cu ardoare la o melodie după care eram înnebunită acum vreo 2 ani şi abia în seara asta am reuşit s-o “detectez”, cu ajutorul unei prietene care le are cu muzica (să nu uiţi să-mi mulţumeşti de compliment, Iulia : )) ). Venise la mine să ne batem puţin capul cu fizica şi cu româna (asta teoretic ) şi la un moment dat o întreb: “Auzi? Ştii tu oare cum era melodia aia pe care o aveam eu la ton de apel?” Întrebare destul de idioată de altfel pentru că oi fi avut destule de-a lungul timpului, era ca şi cum aş fi întrebat-o dacă nu cumva îşi aminteşte ce am mâncat eu la prânz acum două săptămâni. Aşa că am început să-i dau detalii despre perioada respectivă, etc., până şi-a amintit că era una cu featuring Nicole. Buuun. Hai să dăm un search pe youtube, că sigur o să găsim ceva. Parcă ne vedeam amândouă zicând un “aaaaaaaaaaaaaaaa, asta era”, de parcă ne-ar lovi cineva cu o bâtă în cap şi ne-ar pica în sfârşit fisa, odată cu telefonul. Zis şi făcut. Scriu în căsuţa de search “feat Nicole” şi apăs Enter. Apare lista cu videoclipuri, derulez pagina si…… pac.

Aaaaaaaa, asta era!

Aşa că… aştept să-mi împărtaşiţi şi voi câteva bucăţele din anul care tocmai ne spune ”La Revedere” încet încet şi nu în ultimul rând vă urez să aveţi un an cât mai fericit, alături de cei dragi de acum şi de cei care vor urma.

Aaa şi să vă pun o melodie să o ascultaţi în prag de an nou. La mulţi ani!

Mă ridic cu chiu, cu vai şi mă uit la ceas. 7:44.  S-a dus cu moţăiala de dimineaţă… Sar din pat de parcă m-a înţepat cineva cu un ac in fund, mă duc să mă spăl rapid, îmi trag pantalonii şi o bluză pe mine, haina şi ghiozdanu, iar la 8 fără 5 ies din casă. Alerg de parcă s-au luat câinii după mine şi sper să prind maşina de 8 fix. Toată graba în zadar însă. Ajunsă în staţie aştept şi aştept şi aştept, se face 8 şi un sfert, profu de mate deja a făcut vreo 2 exerciţii, iar maxi nici nu se oboseşte. Trece o maşină spre gară, mai trece una, spre Câmpina nimic. Deja îmi văd fumul ieşind pe urechi.

Într-un sfârşit vine şi leneşa maşină. Se urcă lumea şi zic gata, bagă şi şoferul viteză că doar e în întârziere. De unde atâta… Conducea de parcă voia să compenseze toate dăţile în care a întrecut viteza legală. Sau poate ţinea post, că e miercuri, şi voia să fie cuminte. Tocmai azi, când am oprit eu ceasul în somn şi săracul a mai sunat doar după o jumătate de oră… Şi de parcă nu era de ajuns, înainte de staţia la care trebuia să cobor…semaforul roşu. Era deja 8 şi 25. Opreşte maxi în staţie, cobor, mă indrept spre trecerea de pietoni şi semaforul…roşu. Aştept, se face verde, alerg, intru în liceu, urc scările şi intru în clasă ca după maraton. “Mă scuzaţi,etc.” Ce să mă mai scuze, era 8 şi jumătate…

Aşa că vă rog…cine se oferă să mă trezească şi pe mine? Nu-i prima dată când fac pe domnişoara somnambulă şi vreau să am şi eu timp să-mi fac un ceai, să lenevesc în drumul spre baie, ca tot omul, nu să mă îmbrac contra-cronometru… Mulţumesc.

În această sală regele îşi aşeza prizonierii în cerc şi le spunea:

-Puteţi alege între a muri săgetaţi de arcaşii mei sau a trece prin această uşă…

Înspăimântaţi, toţi prizonierii alegeau să fie ucişi de arcaşi.

După terminarea războiului, un soldat care servise în slujba regelui mult timp i se adresă acestuia:

-Sire, pot să vă întreb ceva?

-Spune, soldatule.

-Sire, ce se află în spatele uşii?

Regele îi răspunse:

-Mergi şi vezi tu însuţi.

Soldatul deschise înspăimântat uşa, dar pe măsură ce o deschidea, intrau razele soarelui şi învăluiau sala într-o lumină aproape ireală. În cele din urmă, soldatul descoperi surprins că uşa se deschidea în faţa unui drum ce conducea spre libertate… Uimit, îşi privi regele care îi spuse:

-Eu le dădeam ocazia să aleagă, dar din teamă preferau să moară decât să rişte să deschidă această uşă.

Oare câte uşi nu deschidem de teama de a nu risca? De câte ori ne pierdem libertatea şi murim înăuntrul nostru doar pentru că ne temem să deschidem o uşă spre viitor?

   Demult, undeva pe Pământ, s-au adunat toate calităţile şi simţurile omeneşti. Când Plictiseala a căscat pentru a treia oara, Nebunia, nebunatică ca întotdeauna, a propus:

   – Hai să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea!

   Intriga şi-a ridicat ispitită sprâncenele, iar Curiozitatea, neputând să reţină, a întrebat:

   – De-a v-aţi ascunselea? Ce mai este şi aceasta? Este oare vreun joc?
   Nebunia a explicat că îşi va acoperi ochii şi va număra până la un milion, în timp ce toţi ceilalţi se vor ascunde, iar când numărătoarea va lua sfârşit, primul ce va fi găsit va lua locul şi astfel jocul va continua… Entuziasmul a luat-o la dans pe Euforie, iar Bucuria a executat într-atât de multe tumbe, încât chiar şi Îndoiala s-a lăsat convinsă, ba mai mult, chiar şi Apatia cea mereu bosumflata şi neinteresată.
Însă nu toţi au acceptat să ia parte la această activitate. Adevărul a preferat să nu se ascundă:

   – De ce să mă ascund, dacă până la urmă tot voi fi descoperit?
Aroganţa a considerat acest joc ridicol (ceea ce o deranja mai mult era faptul că ideea nu îi aparţinuse), iar Laşitatea a preferat să nu îndrăznească.
   Unu, doi, trei, a început Nebunia să numere. Prima care s-a ascuns a fost Lenea, care, ca întotdeauna, s-a culcat în spatele celei mai apropiate pietre. Credinţa s-a înălţat spre cer, iar Invidia s-a ascuns în umbra Triumfului, care, prin propriile sale forţe, a ajuns în coroana celui mai înalt copac.
   Generozitatea aproape că nu reuşea să se ascundă, fiecare loc pe care îl căuta părând să fie mai potrivit pentru un prieten de-al ei decât pentru sine. Un lac de cristal? Locul ideal pentru Frumuseţe! Scorbura unui copac? Locul perfect pentru Ruşine. Zborul unui fluture? Minunat pentru Voluptuozitate! Rafala unui vânt? Locul magnific pentru Libertate!
   În sfârşit s-a ascuns într-o rază de soare. Egoismul, dimpotrivă, şi-a găsit un loc convenabil chiar de la început, însă numai pentru el. Minciuna s-a ascuns la fundul oceanului (adevărata Minciună în realitate s-a ascuns după curcubeu!), iar Pasiunea şi Dorinţa în craterul unui vulcan. Neatentia…pur şi simplu a uitat unde s-a ascuns…dar asta nu este atât de important!

   Când Nebunia a ajuns la 999.999, Dragostea nu îşi găsise încă o ascunzătoare pentru că fusese atât de ocupată…până când a observat o tufă de trandafiri şi, profund impresionată, s-a ascuns între flori.
   “Un milion!” a numărat Nebunia şi a început să caute. Prima pe care a găsit-o a fost Lenea, la numai trei paşi. După aceasta Credinţa a fost auzită discutând cu Dumnezeu despre teologie, iar Pasiunea şi Dorinta au fost văzute făcând vulcanul să vibreze. Într-o secunda, Nebunia a gasit-o şi pe Invidie, deci nu a fost greu de dedus unde se ascundea Triumful. Egoismul nici nu a trebuit să fie căutat, căci a ieşit singur la iveală, dintr-un cuib de viespi.
   Mergând atât de mult, Nebuniei i s-a făcut sete şi venind înspre lac, a descoperit-o pe Frumuseţe. Cu Îndoiala a fost şi mai usor căci aceasta stătea cocoţată pe un gard, neputându-se decide unde să se ascundă. Astfel i-a găsit pe toţi: Talentul – în iarba tânără, Frica – într-o peşteră întunecată, Minciuna – în spatele curcubeului (iarăşi o minciună…era totuşi la fundul oceanului…), chiar şi pe Neatenţie, care a uitat pur şi simplu de joacă. Numai Dragostea nu putea fi găsită. Nebunia o căutase în fiecare tufăriş, fiecare râuleţ, pe piscurile munţilor şi, când era aproape gata să renunţe, a zărit tufa de trandafiri înfloriţi…
   Cu un ţepuş Nebunia a început să îndepărteze crenguţele ghimpoase, când deodată auzi un strigăt ascuţit: spinii au împuns ochii Dragostei.
   Nebunia nu ştia ce să mai facă pentru a-şi cere iertare. A plâns, s-a rugat, a implorat şi chiar s-a oferit să îi fie Dragostei ajutor şi îndrumătoare.
  

   Aşa se face că, începând cu acea zi, dragostea e oarbă şi nebunia o însoţeşte mereu…

   Fiind vorba de greşeli, ar trebui menţionată şi puterea unora de a le ierta sau nu. Asta depinde desigur, de personalitatea fiecăruia şi de gravitatea acestora. Totuşi, orice greşeală (bineînţeles nu vorbim de ucideri şi alte chestii ilegale) poate fi iertată, daca ţii cu adevărat la persoana care a facut-o. E mai bine să-ţi pierzi orgoliul pentru persoana la care ţii decât să pierzi persoana la care ţii din cauza orgoliului. Sau poate nu. Fiecare decide pentru el.

   Toţi merităm o a doua şansă. Unii chiar mai multe. Păcat ca nu toată lumea e gata să le ofere. Să ne gândim totuşi înainte să spunem adio cuiva că există un sfârşit pentru toate. Dacă ai posibilitatea să eviti sfârşitul unei prietenii, unei relaţii de orice fel, iartă. O să te bucuri mai târziu. Nu poţi ştii când e prea târziu, când va veni sfârşitul. Sfârşitul tuturor…şi poate ai să regreţi că ai pierdut pe cineva drag din cauza orgoliului. Doar că nu vei mai putea face nimic…

   Concluzionand, care sfârşit e mai greu? Fiecare cu sfârşitul lui, nu?

Why does the sun go on shining
Why does the sea rush to shore
Don’t they know it’s the end of the world
Cause you don’t love me anymore

Why do the birds go on singing
Why do the stars glow above
Don’t they know it’s the end of the world
It ended when I lost your love

I wake up in the morning and I wonder
Why everything is the same as it was
I can’t understand, no I can’t understand
How life goes on the way it does

Why does my heart go on beating
Why do these eyes of mine cry
Don’t they know it’s the end of the world
It ended when you said “Goodbye”

Don’t they know it’s the end of the world
It ended when you said “Goodbye”…